Numai hazardul stie de cate ori am fost aproape de moarte. Mi-am vazut sfarsitul cu ochii de mai multe ori. Am trecut prin situatii-limita in care mi-a fost pusa la incercare stapanirea de sine. Am mintit, am inselat pe cat de putin am putut. Sub rezerva unui gol grav de memorie, cred ca nu am tradat niciodata. De cateva ori am salvat pe cineva de la moarte. De mai multe ori m-am asteptat sa mor. Am vazut destul de multe lucruri, aproape tot ce se poate vedea, sa zicem, intr-o viata de om. Sunt oricum la varsta in care nu mai poti suplia cerul, cu inocenta, sa te lase in viata deoarece n-ai fi vazut totul. Am vazut, am experimentat totul, in masura in care nimic n-ar mai putea constitui, in mod esential, cu adevarat o surpriza. Si am impresia ca patinez, ca trag de timp. Nu ma pot sustrage de la ea. Ceea ce constituie restul vietii mele imi pare un amestec foarte complicat de subterfugii de la intrebarea esentiala cu privire la lucruri, un fel destul de rusinos si de inexplicabil de a trage de timp. Constat, inregistrez. Procesul lucrurilor care mi se intampla devine tot mai mult, cu timpul, exterior. Cine mai stie de Richard Yates, acest tip cu sensibilitatea lui Fitzgerald si forta dramatica a lui Tennessee? Nimeni nu-l va publica prea curand. Un scriitor cazut in uitare, unul dintre cei mai tulburatori. Intr-o zi, daca ideea posteritatii valoreaza mai mult de doua parale, ar trebui sa fie redescoperit. In democratie, poti schimba conducatorii, dar nu poti schimba popoarele. Te intrebi la ce bun, in fond, sa faci alegeri, daca nu poti schimba poporul insusi. Un sistem in care schimbam periodic conducatorii, dar noi ramanem aceiasi, nu are ceva de farsa pe care ne-o jucam noua insine?
